Loma Linda: La mormântul lui Benone

“… rămâne cum am vorbit. Domnul vine fuga …” (1)

Senin. Fără umbre. Lupta lui a fost o călătorie spre neumbrire. A fost lângă noi și totuși parcă niciodată de aici. Inspirat de alte dimensiuni și frământări, chemat întotdeauna de o altă realitate, am trăit lângă el învățând lucrurile din nou, așa cum acum am învățat că Domnul nu mai vine repede, ci vine fuga … Și pentru mine, așa va rămâne: nu repede, nu curând, ci … fuga.

Regret că abia acum am timp să-l privesc … L-am văzut de multe ori, dar parcă nu l-am privit niciodată … L-am auzit vorbind de multe ori, dar sufăr că rostirea lui nu m-a oprit destul în loc … Ne-am hârjonit adeseori sub aceleași stele crezând că le-nțeleg și eu rostul, până când am băgat de seamă că sub vânzoleala mea le-a pierit lumina … Și-atunci am înțeles sfiala lui, tăcerea lui, lacrima lui …

Dar poate ce n-am înțeles cel mai mult a fost strigătul lui … Din răsputeri, din toată ființa, cum n-am mai auzit, ca un flămând când nouă nu ne era foame, ca un rănit când pe noi nu ne durea nimic … N-am înțeles …, și l-am lăsat să strige sau să tacă singur, cum vrea, ca un glas osândit să vorbească în pustie …

Și-a vorbit în pustie … Din când în când, i-am luat vorbele și le-am corectat ca să le putem înțelege noi … De pildă, cum ar fi că Domnul să nu mai vină fuga. Să vină alt fel. Așa cum ne ajută neologismele noastre … De aia ne-a rugat el să-i lăsăm rostul neschimbat, cu frumosul lui vechi, cu gustul lui de istorie, cu sunetul lui răscumpărat din uitare … chiar daca nu este la înălțimea pretenției imnologiei noi …

S-a stins și … nu s-a stins…

Pentru că ce s-a aprins nu se poate stinge … Va arde viu sufletul celor ce vor veni, și al celor ce au cunoscut preafrumosul durut, sau spus … Preafrumosul Ceresc, preaplinul de dor, vor aduce aici pe Cel mai frumos dintre oameni …

Și-L va aduce fuga!

Valentin Dănăiață
Loma Linda

27 februarie 2015

———————————————————————————————————————————————————————————————

(1) Mesaj nerostit, ci construit din litere arătate cu degetul pe patul de spital … Cuvantul fuga a fost preferatul lui Benone, care a refuzat să-l înlocuiască cu sinonimul repede.

O SINGURĂ COROANĂ*

Eu n-am dorit coroană pe pământ,
Nu-mi puneți deci coroane pe mormânt!
În toate dorurile mele
A fost coroana cea de stele
Pe care Domnul Însuși mi-o va da
Când va veni curând în slava Sa;
Iar eu n-o voi purta decât o clipă,
O batere de inimă, o zbatere de-aripă
Și i-o voi da tot Lui, căci Lui I se cuvine,
Căci El este Cel care, murind, m-a-ntors la Sine.
Mai mult decât coroană s-o port pe fruntea mea
Eu în coroana Lui aș vrea să fiu o stea;
Să văd cum de sub semnul cununii Lui de spini
Izvoarele veciei cresc fluvii de lumini,
Să-mi văd numele scris cu litera iubirii
În palma Lui străpunsă drept carte-a mântuirii.

Nu-mi puneți deci coroane pe mormânt!
Dați celui ce nu-L are, al Domnului Cuvânt;
Schimbați a mea coroană și-a mea încoronare
Cu Biblia cea Sfântă, cu Cartea de Cântare.
O frângere de pâine spre cel ce flămânzește,
O mângâiere celui ce-n lacrimi se topește;
Căci pe pământ și-n cer și-n ceruri cât de sus
E-o singură coroană – COROANA LUI ISUS!

* Dan Burtescu, fiul poetului, a afirmat că poezia aceasta a fost scrisă de Benone pentru înmormântarea sa.